Legendele Sibiului
Despre întemeierea Sibiului circulă mai multe legende. Una dintre ele îl menţionează pe Hermann, un cizmar german, ca fiind cel care a pus bazele oraşului
Despre Hermann, cel considerat de legende întemeietorul Sibiului, se spune că era nu doar un foarte bun conducător, ci şi un foarte bun meşter cojocar. "În fruntea coloniştilor saşi, care şi-au ales ca loc de întemeiere a viitorului lor sat malul drept al râului Cibin era greavul Hermann, priceput meseriaş în arta cojocăriei şi curelăriei. Văzând că locul este bun şi, cu speranţa în suflete că aici, în răsăritul Europei, vor începe o viaţă nouă, mai îmbelşugată şi mai tihnită, saşii s-au apucat de treabă şi au întemeiat, curând, un mic sat pe care l-au botezat Hermannsdorf, satul lui Hermann, după numele conducătorului lor"
La puţin timp după ce saşii s-au stabilit aici, a venit în vizită regele Ungariei, sub a cărui stăpânire se afla atunci Transilvania, pentru a vedea cum s-au adaptat noii veniţi şi ce nevoi mai au. Discutând cu Hermann, acesta i-a cerut regelui un singur lucru: să le dea dreptul să-şi ridice cetate, una în care să fie doar ei stăpâni şi în care nici măcar regele să nu poată intra fără încuviinţarea lor. "Cerem loc de cetate, doar atât pământ cât se poate cuprinde cu pielea unui taur", ar fi spus Hermann. Regele i-a acceptat cererea, care i s-a părut însă destul de ciudată. "În timpul în care Hermann a plecat spre coliba lui de lemn să aducă pielea de taur, regele a pus logofătul să scrie, pe un pergament din piele de viţel, actul de danie. Nu mică i-a fost mirarea regelui când Hermann îi aduse în faţă o piele mare de taur, dar nu atât de mare încât să poţi ridica, pe suprafaţa de pământ acoperită cu ea, măcar o colibă. Apoi, Hermann a scos o foarfecă şi, sub ochii uimiţi ai regelui şi a curtenilor ce-l însoţeau, a început să taie fâşii înguste din pielea de taur. Cojocar şi curelar vestit, Hermann a reuşit, în scurt timp, să facă din întreaga piele o lungă şi subţire cureluşă. Apucând această cureluşă de un capăt, a alergat pe dealul de la miazăzi de satul lor şi a înconjurat o bună parte din acest deal cu ceea ce fusese pielea taurului", se arată în volumul citat.
Fără să-şi ascundă uimirea, regele a semnat actul, iar legenda spune că cetatea ridicată pe locul astfel delimitat este cea în jurul căreia s-a clădit, mai târziu, vechiul Hermannstadt, Sibiul de astăzi. "Uimit de măiestria şi isteţimea greavului, regele a semnat actul de danie şi l-a întărit, pecetluindu-l cu însemnele regale ale inelului său. Se spune că, după această întâmplare, saşii au ridicat cetatea Sibiului, având zidurile exterioare pe traseul pe unde Hermann întinsese cureluşa din pielea de taur. Dezvoltându-se mereu, satul lui Hermann a devenit oraş, purtându-i mai departe numele, Hermannstadt (oraşul lui Hermann)", scrie Ioan Părean în volumul "Legende din Mărginimea Sibiului" publicat la Editura Salgo din Sibiu.
Legenda de pe podul Minciunilor
Podul Minciunilor din Sibiu ascunde patru dintre cele mai frumoase legende care circulă de peste 150 de ani pe aceste meleaguri.
Cu privire la această denumire circulă patru legende și anume:
- Cea mai cunoscută legendă este că podul are urechi și o putere greu de imaginat astfel că, la fiecare minciună auzită, el începe să geamă din toate încheieturile și se prăbușește, aducând mincinosul cu picioarele pe pământ.
- După o altă legendă, în Piața Mică din Sibiu se țineau mai multe târguri, iar, după ce ajungeau acasă, unii cumpărători își dădeau seama că au fost păcăliți. Ei se întorceau în piață și îi luau de piept pe negustorii mincinoși și, în hohotele de râs ale mulțimii, îi aruncau de pe pod. Astfel, când poposeau din nou la Sibiu negustorii se temeau să îi mai înșele pe localnici.
- O legendă spune că pe acest pod obișnuiau să se plimbe cuplurile de îndrăgostiți. Tinerii își jurau acolo iubire veșnică, iar fetele afirmau că sunt fecioare. Însă, după noaptea nunții, se descoperea că unele fete erau mincinoase. Acestea erau târâte pe pod, fiind aruncate peste balustradă.
- În Sibiu locuiau mulți cadeți care studiau la Academia Militară. Aceștia își dădeau întâlnire pe pod cu tinerele domnișoare localnice, le promiteau multe și apoi erau lăsate să-și aștepte în zadar bărbații care uitau de ele și de jurămintele de amor.
Legenda Turnului Bisericii Evanghelice
Legenda spune că saşii din Sibiu erau foarte mândri de cetatea lor şi şi-au pus în cap să ridice cel mai înalt turn din Transilvania. Problema era că acest "record" era deja deţinut de Bistriţa, turnul Bisericii Evanghelice ajungând la 75 de metri. Pentru a se asigura că turnul lor este mai aproape de cer decât cel al bistriţenilor, sibienii şi-au trimis meşteri la Bistriţa, care să măsoare pe ascuns turnul Bisericii Evanghelice, pentru a putea ridica la Sibiu unul mai măreţ.
În toiul nopţii, meşterii au măsurat folosindu-se de o funie turnul Bisericii Evanghelice din Bistriţa. După ce şi-au terminat treaba şi-au luat funia folosită pentru măsurătoare şi au pornit spre casă. În drum spre casă, sibienii s-au oprit la un han din apropiere de Bistriţa. Vinul servit în han i-a făcut pe meşteri să îşi dezvăluie gazdelor planul. La auzul acestui plan, în timp ce meşterii dormeau, gazdele hanului au tăiat doi metri din funia cu care s-a măsurat turnul Bisericii Evanghelice. Aşa se face că turnul bisericii din Sibiu are 73 de metri, iar cel din Bistriţa 75 de metri. Documentele istorice contrazic însă această legendă. Turnul bisericii din Sibiu a fost finalizat în 1499, în timp ce cel al bisericii din inima Bistriţei abia în 1513.
Tunelurile
În timpul Evului Mediu, au fost construite tuneluri care făceau legătura între clădirile importante ale Sibiului. În aceeaşi perioadă, când oraşul a fost decimat de ciumă, se spune că bolnavii erau aruncaţi în reţeaua de tuneluri (soartă pe care o împărtăşeau şi infractorii sau vrăjitoarele, înainte de a fi arse pe rug). O altă poveste spune că tunelurile erau folosite de soldaţi pentru a apăra oraşul şi a-i lua prin surprindere pe atacatori.
Ochii Sibiului
O altă poveste populară a oraşului este aceea a ,"ochilor Sibiului" - ferestrele din acoperişurile clădirilor istorice. Rolul lor iniţial a fost acela de a aerisi podurile caselor, însă în timp au câştigat faima de a "veghea peste locuitorii oraşului".
În Piaţa Mare şi în Piaţa Mică din centrul istoric, dar şi pe alte străzi cu case din zona centrală a Sibiului se pot zări acoperişuri cu "ochi", ceea ce specialiştii numesc "lucarne", un element foarte rar de arhitectură medievală.
În cazul lucarnelor, avem o lucarnă standard pentru oraşul Sibiu şi avem lucarne stilizate, care nu au treabă cu ochii Sibiului. Aceşti ochi ai Sibiului sunt un trademark al Sibiului. Dacă mergem şi vedem o lucarnă originală din Sighişoara sau Braşov, dacă mergem în mediul săsesc, nu găsim această formă. Pe la 1700, perioada barocă, au apărut aceste lucarne", a explicat istoricul Răzvan Pop, viceprimar al Sibiului.
Sibiul este unul din puţinele locuri din România unde se mai păstrează acoperişurile cu guri de aerisire în formă de ochi. Practic, aceşti ochi sunt de fapt nişte "plămâni" ai caselor istorice, care asigură aerisirea podurilor. De la execuţiile din Evul Mediu, până la protestele de anul trecut, "ochii" din Piaţa Mare au "văzut" cele mai importante momente din istoria Sibiului. Ochii" din pod au apărut din cauza problemelor din pivniţele din centrul vechi al Sibiului.
Pivniţele în aceste oraşe sunt foarte apătoase şi aici nu rezistau mai ales, alimentele perisabile, cum ar fi făina, care mucegăiesc foarte repede. Şi atunci, locuitorii se foloseau de pod. Sibienii au renunţat la unul-două etaje, pentru a face acoperişuri mai înalte. Cazurile din Piaţa Mare şi Piaţa Mică sunt cele mai cunoscute. Dacă intrăm în acoperişurile acestea, am putea face două mansarde etajate, una sub alta. Acolo ei depozitau de toate: alimente, fâneţuri. Şi s-a făcut această formă, de ochi, care sunt foarte greu de făcut. Dacă este o casă din zona istorică, legea te obligă să păstrezi ochiul"
© Sibiu - Atracţii Turistice Termeni și condiții